Manifestul suprarelismului ortodox
Poezia este viziune, dez-văluire (apokalypsis). Ea nu se confundă cu extazul mistic, nici cu beţia sau delirul de cuvinte. Este sobria ebrietas. Stare de luciditate hiperbolică.
Nici delir, nici dicteu automat. Inspiraţie subită si ekspiraţie controlată. Nici ezoterism, nici exoterism.
Dacă nu place nu e poezie. Provine din gratuitatea harului şi produce jubilaţie intelectuală, psihică şi estetică. Lasă īn cititor sau ascultător o senzaţie de neuitare.
Poetul crede īn Poezie ca īn Dumnezeu cel Īntrupat şi īn Dumnezeu cel Īntrupat ca īn Poezie. Sărbătoarea poeziei este sărbătoarea Schimbărilor la faţă, a Metamorfozelor realităţii.
Poetul uneste simbolic Semnificatorul, semnificatul şi semnificantul. De fapt, suprarealismul ortodox este un metarealism.
Originea şi fructul poeziei este starea de graţie. Biografia celui care scrie īşi pierde profilul egocentric şi devine metaforă a lumii.
Orizontul poeziei este libertatea autentică, paradoxală, coincidentia oppositorum. De unde posibilitatea şi chiar datoria poetului de a se contrazice la nivel logic pentru a fi coerent la nivel poetico-teologic.
Realitatea se īnrădăcinează īn transcendenţa obiectiv-subiectivă: Dumnezeu. Cele două chipuri ale transcendenţei sunt chipurile Sophiei. Unul spre Dumnezeu, celălalt spre creatură. Poezia reflectă ambele chipuri simultan.
Opera nu există altfel decāt ca ofrandă şi sens pur al libertăţii.
Poezia se experimentează, nu se teoretizează.
Invitaţie la bal
PS Mişcarea suprarealistă/metarealistă ortodoxă a īnceput pe 16 decembrie 2008, ora 18:30, ora Franţei, cānd a fost redactat Manifestul, şi s-a īncheiat pe 16 decembrie 2008, la ora 24, ora Franţei.
Poezia care nu miroase,
poezia rece, fără gust
poezia sticlă sau faianţă
scrisă īn incest cu sine īnsuşi
poezia scalpă, la pachet
īnghiţită-n loc de somnifere,
poezia ştrangulată parcă
de o mānă ţeapănă prin care
gālgāie absint de apă chioară
sau aghiazmă acră, de furat,
poezia pentru poezie
vag delir şi nici o consolare,
supă cu nimic, limfatic şpriţ,
tril electric, sughiţat de muscă
poezia cugetānd pe brīnci
pusă sub sechestru, strānsă-n cearcăn
şi bătută-n doagă de sicriu
din gātlejul meu īn veci, tovarăşi,
uns cu adălmaşuri, n-o să iasă!
Azi cobor īn peştera luminii
să culeg din māluri calde iască
şi mă-ntorc cu zorii subţioară,
haideţi după mine doar aceia
care n-au īn vine mătrăgună,
nici siropuri tandre de cucută;
ochiul orb sărută īnvierea
māna mi se-acoperă cu pene
iar pămāntul ţipă ca un pīntec.
Vrabia din mine a murit rāzānd
Vrabia din mine a murit rāzānd
īntr-o primăvară aspră, ca aceasta,
cānd se varsă stelele-n pămīnt
cānd din nou īmi zămisleşte coasta
inima cu ciocul, albă, mi-a rănit
iar pe cicatrice doarme dus un īnger
fără īndurare doarme dus un īnger
gras, miop şi plictisit.
Vino tu şi-ţi pune buzele cu rouă
peste crucea mea de īnserat,
fă cu sānge proaspăt la priveghi să plouă
şi-nveleşte-mă īn giulgi curat
pānă cīnd am să devin lumină,
aer sfānt sau pasăre cu dinţi
pānă cānd din omeneasca-mi faţă
zeci de ochi te vor privi fierbinţi,
vino tu, mireasă nencepută,
să mă vindeci ori să mă ucizi,
intră blānd īn mine şi-mi alungă
dintre coaste vulturii gravizi.
Din pămānt īmi scot māinile
Doamne, īţi vorbesc pe tăcute
īntr-o duminică ce-ar vrea să urce
prin inima noastră roşie ca un altar
acoperit cu sānge şi lumină.
Iubirea şi-a făcut biserică din noi
cea mai sfāntă biserică văzută vreodată,
prin străvezimea trupului Tău
ard lumānări de carne, trupurile noastre,
trimite-ţi vulturii să ne hrănească, să ne cuminece
vulturii albaştri cu aripi de seu
ei ne vor mānca nemestecaţi iar resturile
ţi le vor aduce drept ofrandă.
Lumină de-ntuneric mut şi greu
te visez sub formă de cearcăn al ochiului īn care
mi-e atāt de uşor să intru, mi-e fără putinţă să ies,
ochiul-lacrimă avut demāncare.
Din pămānt īmi scot māinile sugrumate
ca să-ţi mulţumesc pentru tot şi pentru toate.
Īngerul cu rigla şi echerul
Clopotul īn tāmplă bate ora trei
vino şi-mi sărută buza castanie
gātul tras prin copcă, fruntea de holtei
vino şi-mi culege strugurii din vie
să ne facem cobză şi să ne golim
sufletul de zgură, creierul de fleacuri,
moartea să se-acrească jos, īn ţāntirim,
noi să spargem cepuri, să aşternem paturi
şi de-o fi să vină ziua ca un fur
şi să se deschidă dintr-odată cerul
noi să nu ne temem, īngerul mahmur
īşi va scoate trusa, rigla şi echerul
şi ne va īntinde pe omătul pur
fără să ne pună nici o īntrebare,
vom privi bezmetici roată īmprejur
spre portiţa raiului din care
nimeni n-o să iasă pīn la ora trei
cānd īn tāmplă bate clopotul iubirii,
cānd cu două frunze galbene de tei
puse peste coapsa mea şi coapsa ei
vom reface-n taină rostul omenirii.
Livada
Livada mea cu meri şi pruni gravizi
de-atāta ploaie te-ai făcut mireasă
īntinsă pe-o cocoaşă mătăsoasă
păzită de trei cāini şi doi molizi
din pulpa ta mănānc pe săturate
bacşişul morţii, lacrimi beau, tărie,
cu māinile sub cap, īntins pe spate
ca bunul Lazăr condamnat să-nvie
la ora cīnd pendulul subteran
īşi schimbă mădularele şi ţipă
cānd timpul se cocleşte sub cadran
şi īngerul īşi tunde o aripă,
livadă milostivă, dacă vrei
īngroapă-mă sub tine doar o vară
să dorm buştean păscut de cāţiva miei
şi-un măr frumos din tāmplă să-mi răsară.
Romanţa Sulamitei
Fetiţă tuciurie, Sulamita,
īn somn domestic mă cuprinzi de coastă
cānd surāzānd īţi scapăr dinamita
din sānul preadivin al dumneavoastră
şi te iubesc la mic dejun pe tavă
sorbindu-ţi ceaiul negru din adidaşi
amestecat cu frunze şi otavă
pe care la-nserat, pe şest, omida-şi
plineşte pofta grea de fluturare
şi ne revarsă raiul peste faţă,
piele de īnger creşte-n fiecare ―
cum să o porţi te scoală şi īnvaţă
fetiţă tuciurie, Sulamita,
ce-n somn domestic mă cuprinzi de coastă
şi surāzānd īţi scaperi dinamita
din sānul preadivin al dumneavoastră.
Frumosul cearcăn către care fug
Prin berării ard cărţi de mucegai
doi īngeri beţi contemplă īnvierea
zorii albesc īntr-un ocean de ceai
din care-n faguri se prelinge mierea.
ţigare din ţigare sărutīnd
fumul lasciv cu izuri de iubită
nenimeni va să vină īn curīnd
nesomnul răstignit peste orbită
şi rīnjetul scripturii de pe rug
şi ţipătul cadavrului din mine
frumosul cearcăn către care fug
frumoasa palmă ce-n căuş mă ţine...
Īnvierea de tinichea
Toamnă clipocind a must sălbatic
rană-n cer cu ţipătul solemn
vinovat de sine, singuratic
te cufunzi īn liniştea de lemn.
Zorii se ridică din linţoliu
īnvierea-ţi pare tot mai grea
cīnd pe umăr se coboară-n doliu
heruvimi de plumb şi tinichea.
Iertarea de păcate
Iertarea de păcate se face numai seara
cīnd porţile cetăţii primesc īn coapse chei
atunci cīnd trubadurul, ca melcul, cu ghitara
coboară lin pe frunza bărboşilor orfei
Atunci cīnd printre sīnii fetiţelor de şcoală
omizi īn crisalidă lovesc cu insomnii
şi-auzi cum dintr-odată se sinucide-o yală
şi vezi cum colţi de tigru sticlesc pe sonerii
Şi-n mīnecile nopţii stau vipere palmate
cu ţeava limbii pusă docil pe parapet
atunci, mon cher, se face iertarea de păcate
rotind pe cerul gurii un psalm, cīt mai discret.
Descīnt
Vino dragă,
vino dragă să te mīngīi
peste umeri, peste şolduri
şi de mine să te mīntui
şi de toate să te mīntui.
Vino dragă mai aproape
intră-n mine ca-ntr-un rīu
zdrenţuit şi fără ape
mai aproape, mai aproape
ochii tăi īn trup să-mi sape
gropi adīnci
şi-n gropi să-ngroape
mīnzul dulcelui desfrīu.
Melancolia (II)
Pădure irosindu-se spre cer
pīrtie-n noi trecīnd peste Golgota
seminţele īn noaptea asta pier
şi Dumnezeu nu-şi mai găseşte grota
īngeri buimaci cu traistele pe şold
trag aerul cu aripile-n casă
statui căzute-n cearcănul involt
din pīntecele propriu vor să iasă
.................................................
Un cīrd de muşte oploşite-n vin!
Pe degete, rubinuri şi smaralde
bătrīne,-o duşcă de păcat īnchin
pentru acest poem cu sfīrcuri calde.
Melancolia (III)
Odaia paşte adieri de jar
miroase-a tei zadarnic şi-n zadar
miroase-a lume pīrguită-n must
şi-a nor pribeag sub cearcănul īngust
şi īncă-n şerpuirea unei chei
miroase-a irosire de femei
cīnd Răstignitul bate-n fruntea mea
cuiul de foc acum şi pururea.
Melancolia (IV)
Mamă cu nurii de ceară
iubită cu cearcăne roşii
daţi-mi pe suflet povară
cīt pot duce-n somn păcătoşii:
cravată din piatră de moară
şi albi trandafiri la călcīie
cărare de spini subţioară
pustie īn veci să rămīie
şi vulturi īnchişi īn orbite
săpīnd orologii de sare
din care, la ceasuri oprite,
un ştreang, fără ochi, să coboare.
Cantilenă
Ca o urnă mi se face dor de ea
ca o primăvară pe rug
ca o gură sfinţită să bea
ambrozia de sub crug
Ca o toamnă ce se sinucide īncet
ca un īnger implorīnd bacşiş
ca un oareşcare poet
existīnd pe furiş
Doamne, cīt de dor mi-e de ea
latră sīngele-n inimi străine
plictisită-i cenuşa din mine
şi-i prea jos ca să poată cădea.
Sufletul dimprejur
Ce rană albă īmi lăsă pe creier
Urletul scos la moartea unui greier
De paserile triste dimprejur.
Eram tīlhar şi iudă şi sperjur
Eram un hoit sătul de tot ce-i viu
Muream devreme şi-nviam tīrziu
Mă răsuceam cu iadul subţiori
Īn jurul crucii mele de trei ori
Şi inima scuipată din torace
Urca la ceruri pe cărări buimace
Şi rătăcea pīn la cīntat de greier.
Frumos vuia pămīntul smuls din creier
Frumos visam că mă īntorc acasă
Şi n-aveau vreme carnea să mi-o coasă...
Sărmanul suflet fu muşcat de-o piatră
şi de atunci tot schiaună şi latră.
Regele cu o harfă īn mīini
Lui Nichita Stănescu
Lui Leonid Dimov
Lui Nichita Danilov
Regele lumii a venit desculţ,
la ceasul īnserării ivindu-se din mare
cīnd noi stăteam şi contemplam pe ţărm
frumosul trup al zilei cum dispare.
Părea un şarpe mut şi plictisit
īn mīini ţinea o harfă şi o carte
īnainta spre noi īndeplinind un rit
izbăvitor de sete, aducător de moarte.
Licheni şi alge īi jucau īn plete
fosforescente scoici īi atīrnau pe braţ
īn jur plutea o mare, gelatinoasă sete
şi-n cerul gurii noastre creştea un crunt nesaţ.
Strălucitorul monstru avea aripi de sare
prin cearcănele-i roşii nu se zărea nimic,
īnainta spre noi parc-ar fi vrut să zboare
dar cerul devenise mult prea mic.
Şi n-am plecat. Pe plajă, ţinīndu-ne de mīini
am aşteptat minunea să se-ntīmple,
Regele lumii scoase din gură două pīini
şi şapte peşti albaştri din iazul de sub tīmple.
Jos, līngă templul mării am rupt şi am mīncat
lumina-pīine şi lumina-peşte
os nou simţind, schelet transfigurat
sub vechiul trup, sub piele cum ne creşte.
Licheni şi alge ne jucau īn plete
fosforescente scoici ne atīrnau pe braţ,
īn cerul gurii noastre nu mai era nici sete,
nici foame arzătoare, nici ruşinos nesaţ.
Păream un neam de şerpi fecund şi-ndrăgostit
īn mīini ţineam o harfă, fiecare,
şi-naintam de parcă abia ne-am fi trezit
să ne spălăm de somn aripile in mare.
Vis cu Dimov
Cīnd te-am visat, Maestre, erai īn Herestrău
mulţime īnsemnată roia-mprejurul tău.
Se răzgīiau la tine fătuci şi puradei,
Cinci militari īn termen, locotenenţi vreo trei
Şi patru haimanale ieşite-atunci din iad
Fumīnd carpaţi cu filtru din ţigaret nomad.
Eu m-am oprit pe-o bancă ferită, sub un plop
Şi-ţi contemplam chelia prin ochelar miop
Gīndindu-mă: "Ce bine, a īnviat Dimov,
O să citesc rondeluri de-acu' pīn'la istov!"
Dar abia prinse gīndul a se urni din loc
Că brusc ţīşni din apă un ditai ceas bondoc
C-un maldăr de inscripţii pictate pe cadran
Sub inimioare arse de fulger median.
O, Doamne, ce minune! Sub pojghiţa de pix
Un ac cu gămălie bătu o sută fix!
"Ptiu, mi-am şoptit īn barbă, oi fi orbit cu totul!"
Dar ceasul de o sută de ori deschise botul
Şi-mi arătă limbuţa pe-un sfert cam ruginită.
Atunci făcui, Maestre, o criză de gastrită!
Īn zori de zi, cīnd visul s-a fost de mult curmat
Ti-am auzit stafia cum ronţăia sub pat.
M-am răsucit cu grijă şi-ncet am scos o doagă.
Dar īntre timp fugise stafia xilofagă.
Goliardă
E trist şi greu fără alcool
e greu şi fără poezie,
dar asta se mai poate scrie
cīnd vine frigul de la Pol
tiptil prin noaptea castanie.
Cīnd īnsă TOTUL este GOL
şi urlă cuiele-n sicrie,
cīnd zeii oploşiţi īn vie
n-au nici un chef să mai īnvie,
e cīt se poate de nasol.
Fără poeţi, fără alcool
ducă-s-ar toate pe pustie!
Barbarii
Barbarii locuiesc deasupra mea
(īn mine-i loc doar pentru cai de rasă!)
oh, cīt aş vrea, oh, cīt de mult aş vrea
să mă preschimb īn bestie sfioasă
şi să mă-nfig īn tribul lor mīrşav
să muşc din toţi bucată cu bucată
şi să nu las nimic decīt un vrav
de linişte barbară congelată.
Un fel de mărturisire
Trofeul
O, frumoasă, pură Salomee
gleznei tale vreau să mă īnchin
şoldurilor coapte de pornee,
pīntecului ce n-a fost virgin
ochilor stătuţi ca după zile
de beţie cruntă şi desfrīu
tălpilor cu unduiri tiptile
mirosind a lan pustiu de grīu
braţelor făcute să cuprindă
laolaltă regi şi sfinţi calici
zvīgnetelor tale din burici
şi făpturii tale, şerpuindă
părului crescut de-atīt oftat
pīnla talpa iadului, şi frunţii
care-n paişpe cioburi s-a crăpat
după dorul şi plinirea nunţii.
O, frumoasă, pură Salomee
la picioare lasă-mă sa-ţi cad
şi primeşte azi printre trofee
capul meu eretic şi nomad.
Plagiat
Toamna-mi culeg păcatele de peste an,
le aşez īn faţa mea pe birou
le privesc un minut īn ochi
(adīnc jenat!)
şi le iert
Apoi aştept să se aştearnă peste lume
frunzele uscate, chiciura
bruma, īn sfīrşit
zăpada acest imaculat ozon al infernului
Aştept să se-nfiripe crīngul
din amintirile mele rurale,
să mănīnc legume şi să urc
Golgota īn pas alergător,
să-mi rumenesc pieptul ce va fi cu siguranţă
īnjunghiat peste noapte,
să mă preschimb la o sută de grade Celsius
īn tīnără mumie egipteană.
O, anotimpuri trase la xerox,
viaţă ce ieftin plagiat!
Revine toamna ca o iubită
pe care iarăşi o am iertat
- Scriu, poate, pentru că nu ştiu să iert
cu altfel de cuvinte decīt
acestea, reci şi īnvăluite;
pentru că nu ştiu să mă rog
decīt īn blasfeme
de- o neīnchipuită laşitate;
pentru că tot ce īnşel
iubesc pīnă la urmă
nebuneşte;
pentru că nu cunosc decīt ritul
īmbălsămării prin cuvinte.
- Scriu pentru că nu pot
să-mi visez coşmarurile
cu ochii īnchişi.
Cearcăn violet
- Pămīntul a ţipat a īnviere,
de sub zăpadă īncolţi-vom noi
cīteva mii de suflete aptere
cu trupurile proaspete şi moi.
- Va ninge zile-n şir, fără oprire,
pămīntul fi-va un Sinai de nea
pe care-n zori de ziuă va călca,
īn foc arzīnd, neprihănitul Mire.
- Astfel topi-se-vor īncet
mumiile de carne şi de oase,
iar sufletele noastre luminoase
vor dispărea-ntr-un cercăn violet.
Cu praştia după īngeri
Fiecare zi cade peste noi ca o
īngenunchiere
prin bălţile sufletului
pleosc pleosc
cu bīta după peşti aurii
Deasupra, luna trīndavă superb
īnvăluită īn ceţuri
prin tranşeele inimii
vīj vīj
cu praştia după īngeri.
Descīntec la lună plină
Glonţul adormit īn cearcăn
subţiere de mesteacăn
zvon de gureşă zmarandă
fistichie şi levantă
plumb topit la inimioară
noapte de cireaş-amară
toc stingher de domnişoară
domnişoară şi fecioară
pentru cea din urmă seară
subţieri de subţioară
geana-păstrăv se-nfioară
suptă-n lacrimă de ceară
luna-mpăturită-n şapte
cearcăn gol spuzit cu lapte
roşie gala-lactee
peste ţipăt de femeie
Cel mai trist sărut de adio
I
Unde īncepe şi unde sfīrşeşte
umbra sufletului meu de pripas?
Cineva azvīrle toată noaptea pietre vii
īn trupul celui mort. Cel mort
se preface numai că mişcă. Dar tace!
Şi īncă o dată vă īntreb: unde īncepe şi unde
se sfīrşeşte umbra sufletului meu de pripas?
Nu văd decīt două cearcăne īmprejur,
două cearcăne albe şi două bălţi nesfīrşit de albastre.
Poate acolo īncep şi se sfīrşesc toate,
poate numai īncep
II
Cuvintele se vor mīnca īntre ele
ca nişte cīini turbaţi, iar cele ce vor rămīne
īn viaţă vor fi prinse şi lapidate
unul cite unul, fără cruţare.
Numai tăcerea se gudură printer zei,
numai tăcerea şi umbra ei
sufletul, mi se pare
III
Dezbrăcat sufletul mi-a ieşit īn cale:
ţīţe, umeri şi şolduri pătate,
pe umbra lui se lăfăie tot felul de animale preistorice,
de la dinozauri pīnă la om
(umeri şi glezne pătate,
ochi cafenii, pătaţi).
L-am privit o clipă şi ruşinat am intors capul,
dar am văzut că umbra lui nu īncepe
şi nu sfīrşeşte nicăieri.
Apoi fugind,
zbătīndu-mă īn ghearele morţii
am primit cel mai trist sărut de adio.
Scolii
*
Aştepţi īn tăcere Cuvīntul
umbra tăcerii
poemul
*
Păsările străbat īn noi
ceruri demult
părăsite
*
Pămīntul creşte
cerul se tot apropie de noi.
Cu cītă bucurie īmi zic:
sīntem ultimii oameni
trăind din miracol.
*
Dumnezeu a lăsat
pentru a opta zi
oftatul
*
Poate că nu sīnt decīt umbra
verticală a unei păsări crucificate
prin umerii mei scobesc
atītea aripi şi atītea cuie!
*
Dă-mi, Doamne, să gust numai
din trupul şi sīngle tău
şi-ţi voi da să te saturi
cu trupul şi sīngle meu
*
Dă-mi, Doamne, măcar
un singur ceas din moartea ta
şi-ţi dau īntreg cuprinsul
vieţii mele.
Moartea şi baobabii
Cresc şi poeziile astea īn somn
ca frunzele primăvara pe copaci,
de multe ori nici nu apuc să le visez
(dacă nici nu s-ar scrie ar fi şi mai bine!)
Mă tot īntreb cine le ascultă,
cine le citeşte, cine le miroase,
cine le pipăie
bum! bum! bum!
moartea, sigur, cine altcineva!?
Drăguţa de ea, dacă n-aş fi sigur
că va veni odată şi odată
să mă citească integral
oare credeţi că m-aş mai chinui
să-mi dezgrop īn fiecare noapte
cu lună plină
baobabii din creier!?
Balada zilei de luni
Nici o minune-n tīrgul aţipit
pe dealul sur de la-nceputul lumii,
dacă e luni miroase-a līncezit
torcīnd la părul blond al săptămīnii
dacă e luni comerţul stă īnchis
şi cumperi pīine de la frizerie
īn urma unui tragic compromis
care milenii īncă o să ţie
dacă e luni am barbă şi nu ies
de sub cearşaf nici să mă pici cu ceară,
melancoliile-mi dau ghies
şi gīndurile negre mă-mpresoară
dacă e luni mă sinucid un pic
cu lacrimile tale de cucută,
sub şoldurile tale de-arsenķc
dacă e luni visez o fată slută
care mă īnveleşte-n giulgiu (sic!)
şi pofticioasă buzele-mi sărută;
dacă e luni, prietene, īţi zic
cu resemnare: e o zi pierdută.
Balada zilei de marţi
Marţea mă scol ca după īnviere,
din coasta Evei cresc cu semeţie
şi gīlgīi zorii tineri din ciubere.
Neprihănită zi pentru orgie
īn care totul curge heraclitic ―
pīnă şi apa caldă din şofouri ―
ca sīngele de jertfă din Levķtic
pompat cu hidroforul peste nouri.
Marţea mă tund şi-mi pun cămaşă-n dungi,
pirogravez trotuarul alb cu pasul
şi mīinile din cot īmi cresc mai lungi:
ce-aduce clipa īnmulţeşte ceasul.
Poştaşul face cuib sub uşa mea
cu saci de pescăruşi lăsaţi la vatră,
poemul iese proaspăt din cişmea
şi javra dimprejur nu mă mai latră.
Iubita m-a lăsat (Dieu merci)
şi sărbătoarea poate să īnceapă
legīndu-ne de gīt fundiţe gri
şi lacrimile īndoind cu apă
singur fac chef, doar eu şi Dumnezeu,
pe-acoperişul destupat anume
să putem trece, vertical, mereu
din lume către cer, din cer spre lume.
O, zi liturgică, a opta zi
a săptămīnii postdiluviene,
cu pomi īn floare orice timp ar fi
(caniculă, īngheţ, brumar, troiene)
lungeşte-te măcar cu un minut,
pe frunte lasă-ţi copy right-ul care
mă va menţine-n viaţă doar atīt
cīt să ajung la marţea viitoare.
Balada zilei de miercuri
Bună dimineaţa, tristă dimineaţă,
cu ploaie şi vīnt la mic dejun
cu strigoi abia despăturiţi din ceaţă
cu pieţari īn strai de Moş Crăciun.
Bună dimineaţa strig īngerilor gării
legaţi de felinar cu tricolor
bună dimineaţa, stea a iertării
din care păcătoşii la braţ cobor.
Fruntea mi-o deschid şi trag oblonul
peste cărţile de care-s sastisit,
smulg din tīmpla stīngă telefonul
şi pe buze scapăr ultimul chibrit.
Mă īnfrupt apoi, tiptil, la hanul fecioarei
ca un tīnăr paşă ― nu dau socoteală,
bună dimineaţa spun oraşului care-i
prins de-o trecătoare sfială.
Īn sicriul vertical din sticlă mată
ceaiul mă spală şi-mi alungă greaţa,
va veni o dată ca niciodată
cīnd voi spune doar nopţii, simplu, bună dimineaţa.
Balada zilei de joi
Malurile Senei trec prin mine,
joia dulce parcă-i azi sărată,
căci īn salopete-crinoline
trandafirul nopţii se īncioată.
Navetist din naştere spre moarte
scriu pe şine tandre, azi, poemul
cu seminţe dulci de oase sparte
cu fetiţe calde, La boemul.
Altfel viaţa doarme plictisită
īntr-un spin de trandafir uscat
pīnă cīnd, băiete, n-ai muşcat
sīnul drept umplut cu dinamită.
Tinere cu fruntea fără rid,
fulgerul care-a trecut prin tine
pe tăcute te-a lăsat gravid
pe tăcute ţi-a intrat īn vine
şi acum te gīdilă puţin
aşteptīnd profeticele moaşe.
Joia sīnt un rege clandestin
cotropit de nostalgii incaşe.
Balada zilei de vineri
Am obosit. E seară pretutindeni,
de-atītea lupte braţele s-au rupt,
de-atītea-nfrīngeri fruntea mi-e pătată,
cu spini o spăl şi sīnge, nentrerupt.
Sătul de bīlci vīnd pielea de pe scuturi,
mi-e dor de singuraticul bīrlog
īn care frunzele mi-s aşternuturi
cu miros īncă viu de inorog.
Mi-e dor de Tine cum mi-e dor de mine
cel necuprins īn braţele nicicui,
adio făcătorilor de bine,
din seara asta sprīnzur viaţa-n cui,
capitulez şi, dacă vreţi, tovarăşi,
din ţeasta mea şampanie să beţi,
mīnă pe spadă n-o voi pune iarăşi.
Am obosit. (Sīnt totuşi dimineţi!)
Balada zilei de sīmbătă
Sīmbăta īngraş iluzii
cu trei īngeri castanii
amiros cireaşa buzii
dumneavoastră, precum ştii.
Sīnt, pe rīnd, ponei de curse
şi hamal de-nchiriat
rod zăbala Marii Urse
care-n plopi s-a agăţat
şi mă scurg prin robinete
ca un vin de iasomii
ce pe loc o să te-mbete
şi-n hamacul meu să vii
domnişoară cu lungi plete
şi desuuri fără rost ―
azi e sīmbătă, mi-e sete
şi de tine nu ţin post.
Balada zilei de duminică
Mi-e dor de o duminică pierdută
cu muezini, bacante şi vin vechi
cu fragede zvīcniri de alăută
şi cu ţambal īmpăturit īn zeghi
cu clopote-n biserici care suie
direct īn cer profanele porunci
cu mititei calici bătuţi īn cuie
şi varză creaţă mirosind a şunci
mi-e dor de o duminică uitată
īn capitală de judeţ moldav
cu acadele, băţ īnfipt īn vată
şi covrigei rostogoliţi prin praf
cu taţi alcoolici, mame disperate
cu fii crescuţi īn marş de pionier
cu şepci, insigne, şnururi şi cravate
ce-agonizează īn elan apter.
Mi-e dor de prima zi a săptămīnii
ca de secunda-n care m-am născut
ca de-o iubită ce-şi dezumflă sīnii
luīndu-şi viaţa iar de la-nceput.
Ucis din dragoste
Īn noaptea asta, ultima din an,
dă-mi voie să mă urc īn turnul gării
şi ca un mare semn al exclamării
să mă rotesc patetic pe cadran.
Cīnd trenul beat va adormi pe şine
iar controlorii nu-l vor mai păzi
īngerul gării, ţeapăn ca un I,
va luneca, prin ploaie, pīn la mine,
Mă va lua de mīnă şi precis
la ora zero īmi va da o palmă.
Eu voi cădea pe caldarīm, ucis
din dragoste, īn zăpezirea calmă.
Ninsori
Ninge īn ţara unde s-a născut
Fiul Mariei, fără de-nceput
Ninge cu soare, ninge cu smochini,
Ninge cu stele şi cununi de spini
Ninge cu şoapte, ninge răspicat
Ninge zglobiu şi ninge supărat
Ninge cu acadele şi fistic
Cu sīngele lui Dumnezeu, un pic,
Ninge domol prin aerul lehuz
Şi ninge cu explozii de obuz,
Ninge ca-n sīnul bun al lui Avram
Ninge cu scrīşnet, ninge diafan
Ninge albastru, ca un cer topit
Ninge cu lacrimi de meteorit
Ninge cu scutece fără păcat
Şi cu piroane de crucificat.
Ninge la răsărit şi la apus
Ninge taboric, ninge cu Isus.
Ploi
Pouă de ani, de luni, de săptămīni
Plouă cu micşunele şi aluni
Cu vorbe goale plouă, cu minciuni
Plouă plictisitor şi īn zadar
Plouă cu sfinţi de puf īn calendar
Şi cu biserici īnecate-n var.
Plouă normand din cerul sfredelit
Cu douăzeci de lame de cuţit
Plouă īn părul tău decoafat
Cu-acid clorhidric, plouă cu fosfat
Cu apă chioară şi terebentină
Cu suc de mere, fanta şi benzină
Cu nostalgii, tertipuri, mascarade
Cu nazuri, balamucuri īn cascade,
Plouă īn somn şi plouă pe trezie
Din uger plouă lapte-n farfurie
Din ochi cu lacrimi plouă, fecioreşti
Şi din burlane plouă ceai īn ceşti
Din ploaie creşti, īn ploaie te topeşti.
Plouă cu tină, plouă cu noroi
Cu stropi de ploaie īmbrăcaţi şi goi
Plouă cu noi, cu ei, cu voi
Pīnă la Judecata de apoi.
S-a dus amorul şi nu-mi pare rău
(romanţă)
S-a dus amorul ― şi nu-mi pare rău ―
ca trenul mut pe linia ferată,
de m-aş mai naşte, mīine, īnc-o dată
n-aş mai iubi fetiţe de liceu.
N-aş mai iubi decīt femei de lume
cu cearcăne tăiate īn obraz
femei pierdute şi femei nebune
care trăiesc doar ziua cea de azi.
N-aş mai iubi decīt urīte, şchioape,
balcīze triste, gratis, ca la bīlci,
studente cocoşate şi mioape
cu nasul mic şi degete prea lungi.
Dacă m-aş naşte, mīine, īnc-o dată
la schit m-aş duce, bune Dumnezeu,
decīt să mai iubesc fără socoată
fetiţe cuvioase de liceu.
Pe un peron de gară slută
(romanţă)
Pe un peron de gară slută
te-am aşteptat un an să vii
trecut-au trenuri peste sută
vagoanele trecut-au, mii.
Cu tălpile-am săpat cărare
adīncă prin cimentul mut
şi-n sălile de aşteptare
patul pribeag l-am aşternut.
De-un an de cīnd mă arzi pe jar
cu ochii tăi de ametist,
sīnt cel mai punctual acar
şi cel mai tragic navetist.
Dacă vreodată ai să treci
prin gara asta tricoloră
mă vei găsi la orice oră
croind trotuare şi poteci.
Pe un peron din gara slută
īncă te-aştept chiar de nu vii,
vor fi trecut trenuri o sută
dar toate triste şi pustii.
Şi de-or mai trece īncă sute
eu tot aici am să rămīn,
stăpīnul nopţilor pierdute
şi-al zorilor pe veci stăpīn.
Play back
Amintirile sīnt trandafiri de plastic
aruncaţi la groapa comună,
din ce copilărie cu cravate de pionier, insigne
şi ninsori estivale
cad peste mine cranii albe de privighetori?
Am fost cīndva un erou al vremurilor mele
un mare pişicher cu aripi perfecte
un campion al despărţirilor de mine īnsumi
un marcator de goluri superbe īn propria poartă.
Astăzi amintirile ies din sertare
curgīnd peste obrazul mut ca un rīu fără matcă:
prima rază de soare topită īntr-un surīs de landou,
prima silabă īnchinată toamnei,
primul dangăt de clopot anunţīnd bucurie,
primul pas decis făcut īn gol,
pantalonii scurţi din catifea verde,
cascheta īn carouri, de fals jucător de cricket,
şi prima scrisoare inventată literă cu literă
cuvīnt cu cuvīnt
după un īnec eşuat.
O lume de aur şi diamant se risipea īn ochii neīncăpători
implorīndu-mă s-o iau şi s-o duc cu mine, oriunde,
ca pe o arcă salvată dintr-un minipotop,
o lume de aur şi diamant
născută a doua oară, pe furiş, din nimicul dragostei mele.
Oraşul plin de ploaie şi turişti
(romanţă normandă)
Oraşul plin de ploaie şi turişti
se clatină superb pe ţărmul mării
ca un mamut de lemn cu ochii trişti
crescut din cearcănele īnserării.
Aici, pe ţărm, te-am cunoscut, mai ştii?,
pierdută-n contemplarea Nopţii Albe
cīnd turmele de japonezi zglobii
ieşeau din limuzine să se scalde.
Aici ţi-am spus că-i şapte făr-un sfert
şi că pămīntu-ncepe să se-ncline
primejdios, fetiţo, pentru mine,
văzīndu-ţi ochiul verde şi expert.
Apoi m-am aruncat īn valul moale,
mi-am pus pe umeri alge şi meduze,
īn timp ce tu, cu-aplombul unei Muze,
te risipeai īn simfonii astrale.
Viori şi harfe ne cīntau din lună
īngeri albaştri coborau spre noi
cu flaute de ametist īn mīnă
cu ţitere,-alăute şi cimpoi.
Oraşul dispăruse lin īn noapte
de-atīta ploaie scīrţīind tehui,
noi palpitam ca două inimi coapte
şi aşteptam apelul nimănui.
Apoi ţi-am arătat o scoică, una
īn care ne-am īnşurubat tiptil
şi am plecat īn larg, vīslind cu luna,
să cerem caşaloţilor azil.
Duminica lui Arcimboldo
Clopote-n aer se-īntīlnesc şi parcă
Tot cerul e un īnger īntrupat,
Lin bateria verii se īncarcă
Iar noi ne sărutăm fără păcat.
Duminică din cap pīnă-n picioare,
Cu fete triste sus, pe eşafod,
Citindu-şi moartea ce va fi-n ziare,
Jelite doar de vreun amant schilod.
Sublimul şi grotescul īşi dau mīna
Deasupra urbei noastre cīt un ou,
Cīnd dimineaţa brusc răsare luna
Cu cearcăne de tragic bibelou
Iar fetele cu ochii mari, cīt pruna,
Ademenesc tramvaiele-n depou.
Sonetul anilor boemi
Răcoros, oraşul mă cuprinde-n braţe
Ca o absolventă de liceu stil vechi,
Brusc īmi creşte barba, mi-am lăsat mustaţă
Şi cercei īmi spīnzur, vergini, din urechi.
Mă apasă doruri felurite foarte
De pe banca şcolii, cīnd eram boem,
Cīnd mīncam pe pīine dragoste şi moarte
Şi fiece clipă devenea poem.
Anii se topiră, iute, ca păcatul
Pus la mucezeală īntr-un suflet prost
Hai, veniţi prieteni, s-a īntors băiatul,
A umblat aiurea şi cam fără rost.
Fetelor, fiţi gata, pregătiţi oftatul
Pentru cel ce este, pentru cel ce-a fost.
Sonet de despărţire
Am să te părăsesc c-un bună seara
Normal şi simplu, ca de obicei,
Īmi voi aprinde tacticos ţigara
Şi-ţi voi lăsa şiragul meu de chei.
Tu ai să-mi strīngi tot trupul ca o sīrmă
Ghimpată, tandră, roată īmprejur,
Dar eu, cette fois, n-am să mă uit īn urmă
Şi am să plec spunīndu-ţi iar Bonjour.
Din glasul meu vei īnţelege iute
Că primul tom s-a īncheiat aici:
Vei spune, poate, vrute şi nevrute
Mă vei pīrī la neamuri, la amici,
Pīnă cīnd totul se va face sloi
Şi-ai să te consolezi cu tomul doi.
Circe la Rouen
Īn oraşul de pe malul Senei
Locuiesc de două mii de ani,
Chiriaş īn faldurile trenei
Unei dame blonde, fără bani.
Toată ziua scriu bilete mării
De amor, de ducă, de pustiu
Şi aştept ca ştreangul īnserării
Să-mi vīneze sufletul zurliu.
Dar aştept degeaba, tot decorul
Va rămīne pururi neschimbat:
Duş plăcut, īnchis odinatorul,
Cuibăritul viermelui īn pat,
Somnul strecurat cu binişorul
De un īnger chel şi tatuat.
Balconul
Subţirică trece moartea prin cetate
Cu pantofi de ceară, strīnsă-n crinolină
Cetăţenii urbei rīd şi īşi dau coate,
Apoi cad ca snopii smulşi din rădăcină.
Să tot stai la soare şi să-ţi scalzi privirea
Din balcon de fontă, prins ca īntr-un cleşte,
Să vezi paţachina cum īşi ţine firea
Şi meticuloasă mi ţi-i căsăpeşte.
Urcă, soră moarte, treci şi pe la mine
Te aştept cu fragă, must şi calvados,
De trei ani īţi caut urma prin mulţime
Şi acum, că-n urbe iarăşi te-ai īntors
Vreau s-o facem lată; iar īn zori pe şine
Să-mi aşterni cu grijă trupul cel frumos.
Fată frumoasă
Fată frumoasă din vagonul doi,
De eşti vreo navetistă, nu se cade,
Ai ochii migdalaţi şi păr vīlvoi,
Miroşi a cer albastru din Ciclade.
Te uiţi la mine fără să mă vezi,
Privirile ţi-s reci ca două şine
Pe care nici un biet marfar nu vine,
Priviri de melancolic huhurez.
Stai beată līngă geamul care-ţi duce
Chipul absent īn noaptea resemnată
Şi-ţi faci doar la răstimpuri cīte-o cruce.
Bilet nu ai, nici bani, frumoasă fată,
Dar parc-ai fi nevasta unui duce
Īn lumea proletară eşuată.
Phaidros barbar
Noapte de vară roasă calm de molii,
Cīnd mă prefac, iubito,-n vīrcolac
Şi īţi trimit la īntīmplare solii
Cu mătrăgună albă să te-mpac.
Dar tu arunci cu sīnii după iepuri
Şi părul ţi-l īntinzi ca o potecă
Pe care ard şiraguri lungi de becuri
Multicolore, ca-ntr-o discotecă.
Īn zori abia adormi sub un platan
Cu frunzele uscate-n mahalale,
Platanul grec sub care an de an
Phaidros bea Murfatlar de vorbe goale
Şi plin de vervă, ca un licean,
Vomită peste tandrele cigale.
Amorul sacru şi amor profan
A existat o toamnă cīnd iubeam
Şi-o iarnă chiar, puţin după aceea,
Cīnd īn oglinda fiecărui geam
O contemplam pe blonda Salomeea.
La gīt purtam fular din părul ei,
Mă īmbrăcam īn umbra pielii sale
Şi mă-nchinam la ruşinaţii zei
Să-mi fac din osul ei armuri şi zale.
Trist cavaler cīntīnd la o flaşnetă
Prin troleibuze bete şi tramvaie,
Amorezat de coama ta bălaie
Ce dimineaţa devenea brunetă,
Mă perpeleam pe-un paradis de paie
Şi te mīncam, iubito, īn omletă.
Sonet sacrificial
Te-am visat pe un vapor ciudat
Cum plecai către Hiperboreea,
Te-ncurcaseşi cu un alt bărbat
Care-şi părăsise-n port femeia
Şi cu un cuţit de şapte coţi
Spinteca īn stīnga şi īn dreapta:
Haimanale, curve, mateloţi
Fără să-şi mărturisească fapta.
Scalpurile lor ţi le-aducea
Şi ţi le-nchina ca pe-o ofrandă,
Apoi plin de sīnge-ţi săruta
Fruntea minunată de Smarandă.
M-am trezit. Iar līngă pulpa ta
Mirosea cearceaful a lavandă.
Sonet moldav
Mă-ntorc īn fiecare an īn Nordul bun
Cu fete sănătoase şi biserici
Īn care fierb, ca-ntr-un imens ceaun,
Babe cuminţi şi preoţi cadaverici.
Aici, īn fine, pot găsi mărar
Şi telemea, şi mici, şi Topīrceanu,
Chiar dacă peisajul e bizar,
Chiar dacă e bizar şi cetăţeanu.
Īnchid un ochi şi mă prefac şi eu
Căzut din lună la etajul şapte,
Īn perimetrul tīrgului plebeu
Unde iaurtul mai miroase-a lapte
Şi unde vechi colege de liceu
mă sfredelesc cu burţile lor coapte.
Samizdat
Tu ai vrea copii, iar eu sonete
Īţi tot scriu de zece ani şi-un pic,
Vrei soluţii trainice, concrete,
Eu, din contră, nu ofer nimic
Care să-ţi convină şi să-ţi fie
O secundă, un minut pe plac:
Beau sirop şi mīzgălesc hīrtie,
Frec manganul, răsucesc tabac.
Şi din cīnd īn cīnd, la vremuri grele,
Scot cīte-un volum de poezele,
Precum cel de faţă,-un samizdat
Ce va fi urgent depozitat
Īn garajul editurii mele,
Unde un nebun s-a spīnzurat.
Marfar pe patru şine
Aştept un tren ce n-a plecat defel
De nicăieri, nicicīnd, din nici o gară
Doar noi, craii reginei Enigel,
Īi detectăm prezenţa tutelară
Şi-ncolonaţi pe garduri, indiscreţi,
Fumīnd havane groase, de tot hazul,
Sub patrafirul vreunei dimineţi
Ne facem cruce şi schimbăm macazul.
Atunci din trenul beat, pe patru şine,
Coboară fel de fel de orătănii,
Reptile, patrupede şi jivine
Iar după toate Zeul Noe vine
Īnconjurat de stoluri de gīngănii
Şi-mpăturit īn miere de albine.
O bibliotecă fragedă de nuc
Visez o bibliotecă normală, fără cărţi
Cu rafturi īnfrunzite-n zorii zilei,
Sub care să te rogi, apoi să ierţi
Păcatele şi pletele Dalilei.
O bibliotecă fragedă de nuc
Cu mii de cuiburi, vietăţi mărunte,
La umbra ei să vieţuieşti năuc
Lovit de fericire, cu barda, drept īn frunte.
Iar fauna sălbaticilor culţi
Ce-şi plimbă insomnia prin infolii,
Atīt de plicticoşi şi-atīt de mulţi,
Lasă-i să se-nchircească īn fotolii
Fără să-i tragi de bărbi ori să-i insulţi:
Pīn la potop vor fi mīncaţi de molii.
Sonetul clipelor pierdute
Lui Adi
Prietene, prin existenţa plată
Un rost cerşim, un minim adevăr,
Nu l-ai găsit? E primăvară, iată,
Din trup īţi cresc mlădiţe īn răspăr
Şi se-mpletesc īn crīnguri peste tine
Cu frăgezimea unui rai nebun,
Prietene, simţi ferigi moi īn vine
Şi-n inimă bubuituri de tun?
Īţi dăruiesc acest poem īn care
Nici o silabă nu-şi găseşte rost
Decīt scrīşnită cu īnfrigurare,
Poemul dimineţilor ce-au fost
Şi-al clipelor pierdute necesare
Īn locul unui Adevăr anost.
Nostalgii
Mi-e dor, īn fiecare zi mi-e dor,
De anii beţi cīnd fluturam pe holuri
Cămaşa ruptă şi pluteam uşor
Ca o nălucă vie peste nouri,
Cīnd īl citeam pe Crainic pe ascuns
Īn biblioteca tristă şi-ngheţată,
Fumam Carpaţi şi eram zero tuns,
Şi nu rīdeam de-al naibii niciodată.
Mi-e dor de anii Bestiei trăiţi
Īn scorburi laolaltă cu şacalii,
De lapte praf, de frig, de biscuiţi
Pe care-n fălci ni-i mestecau muscalii.
Toate s-au dus şi-n urmă au rămas
Şacalii blīnzi, muscalii de pripas.